Cum să cucereşti un colţ de rai pe două roţi
Când eram mică, îmi plăcea mult să mă joc în aer liber şi sunt extrem de recunoscătoare că am avut şansa să prind o perioadă frumoasă din copilărie în care nu existau calculatoare – cel puţin nu la mine în casă. Inventam tot felul de jocuri şi nu apucam să ne plictisim vreodată. Mulţi dintre copii aveau role, trotinete, alţii biciclete. Eu am avut tricicletă şi mai târziu role, însă venise şi momentul în care trebuia să învăţ să merg pe bicicletă. Şi spun ‘trebuia’ pentru că în momentul de faţă mi se pare absolut o prioritate şi o necesitate. Cred că oricărui adult i-ar fi mult mai uşor dacă ar învăţa să practice orice sport în copilărie şi cu atât mai mult să înoate, să schieze sau să meargă pe bicicletă.
O singură vecină din bloc avea o bicicletă pe care ne suiam cu toţii pe rând. Am avut câteva tentative să pedalez, însă nereuşite. Întotdeauna îmi păstram echilibrul şi calmul doar atunci când ştiam că mă ajută cineva ţinând de şa. Cum realizam că nu se întâmplă lucrul acesta, mă descurajam şi abandonam. La un moment dat am decis să abandonez de tot că nu-i de mine.
Long story short:
Am (re)învăţat să merg pe bicicletă acum câţiva ani graţie unei susţineri consecvente şi a unei răbdări de fier. Și nu a mea în mod principal. 🙂 Acum sunt din ce în ce mai sigură că atunci cu cât înaintezi în vârstă cu atât conştientizezi mai bine şi mai repede pericolele. Mereu zic că sporturile extreme nu-s de mine şi că nu e cazul să mă mai aventurez, dar mereu sfârşesc prin a-mi încălca cuvântul, whichissodamngood. 🙂
Povestea poate stârni râs, mai ales pentru cei experimentaţi, însă după o anumită vârstă treci printr-o mulțime de conflicte interne. M-am certat şi m-am supărat pe mine de sute de ori, dar eram hotărâtă să învăț să merg pe bicicletă pentru că ştiam că mai târziu dacă nu aș fi continuat atunci nu aș fi găsit niciodată momentul oportun.
Mi s-a oferit ocazia să folosesc o bicicletă MTB mai veche pe care am vrut s-o testez musai pe un teren accidentat şi culmea, a început să-mi placă din ce în ce mai mult. Bineînţeles că am strigat după ‘ajutor’; m-am amărât că nu-s făcută pentru asta; că nu voi trece de fricile mele legate de trafic și câini; că picioarele mele nu pot îndura etc. A fost un întreg proces prin care am trecut şi acum am o recunoştinţă imensă pentru că am învăţat să mă cunosc mai bine şi să îmi testez limitele. Aşadar, mulţumesc!
Nu pot explica întocmai ce amestec de comenzi au fost în capul meu: să schimb foi şi pinioane, să fac dreapta sau stânga, să frânez când e cazul, să fiu foarte atentă totodată în jurul meu, să semnalizez… Nu e chiar atât de greu, doar că la început sunt foarte multe informaţii atunci când nu ai habar despre ceea ce se întâmplă cu creierii sau cu picioarele tale.
Înainte să încep să pedalez, nu îi înţelegeam deloc pe oamenii care se chinuiau să meargă pe bicicletă minim 20 km zilnic când ar fi putut mai simplu să utilizeze alte mijloace de transport, dar aproape că îi invidiam pe cei care ieşeau în grupuri pe biciclete pentru că văd o mulţime de locuri minunate din natură unde nu se poate ajunge cu maşina. Pentru aceste motive și multe altele, am făcut o listă cu plusuri și minusuri și am conştientizat că sunt numeroase avantaje, așa că am lăsat deoparte lenea.
Am primit cadou între timp o nouă bicicletă MTB şi am continuat să ies pe teren drept; apoi pe condiţii meteo mai puţin favorabile şi cea mai curajoasă aventură pentru mine: printre maşini nefiind şofer. Încercam mereu să realizez cum am parte de toate lucrurile bune la un loc: aer curat; relaxare; sănătate; bună dispoziție şi tot ce trebuia era să-mi fac curaj şi să ies cu bicicleta.
Am căutat în mine motivația de fiecare dată după fiecare cursă, deşi am avut parte de numeroase momente de furie în care îmi repetam întruna cât este greu şi eram la un pas de abandon. Fie că a fost vorba de sport, fie de peisaje, am realizat că oricare ar fi fost motivele există o satisfacţie imensă atunci când pedalezi.
Am început să învăţ despre cum să am grijă de bicicleta mea, despre cât de importante sunt accesoriile şi cât de mult contează să porţi echipamentul corespunzător. M-am aventurat pe bicicletă şi am văzut în felul acesta locuri foarte frumoase din România şi mai ales în Dobrogea.
Gura Portiţei
Una dintre cele mai frumoase şi palpitante aventuri din viaţa mea a rămas cea de la Gura Portiţei, un paradis între Marea Neagră şi Delta Dunării. Ştiam că se poate ajunge cu vaporaşul de la Jurilovca, însă aflasem şi de un traseu pe uscat şi ne-am propus să îl încercăm.
Am ajuns la Vadu Pescarilor cu maşina, cu gândul să pornim de acolo pe bicicletă. Aveam încredere în puterile noastre şi de gând să ne întoarcem înapoi până seara pentru a înnopta cu cortul pe plaja de la Vadu, aşa că am luat în spate câte un rucsac cu strictul necesar.
Am urmat drumul către Periboină şi am adăugat adrenalina la căldura de afară, căci am realizat de la bun început că ne aflam într-o zonă sălbatică unde accesul era complet interzis. Grindul Chituc este o zonă strict protejată şi face parte din Rezervaţia Biosferei Deltei Dunării. Totuşi, am fost lăsaţi să trecem fără niciun impediment deşi nu deţineam permisul de trecere necesar pentru acea zonă, iar pentru că nu-s mulţi doritori ce se încumetă să parcurgă acest traseu cu bicicletă, paznicii de la barieră ne-au urat drum bun zâmbind. Zâmbim şi noi şi pornim.
Am pedalat la 30°C+ ce se simţeau precum 40°C pe un drum denivelat cu urme ocazionale de nisip; m-am lovit de toate insectele posibile ce ieşeau din vegetaţia aflată de-o parte şi de alta a drumului; am dat pe gât aproximativ 2l de apă şi cred că am scos verbal tot răul din mine. După aproape 20+km de pedalat am trecut pe un pod care face trecerea peste canalul Edighiol, iar după alţi km am ajuns la Periboină, de acolo nemaifiind permis accesul auto.
Într-un final am ajuns pe un pod-stăvilar foarte îngust pe care am reuşit să-l traversăm cu bicicletele. După Periboină se ajunge cu adevărat în sălbăticie. Drumul în continuare părea părăsit şi invadat de vegetaţie, iar după câteva ploi ar fi trebui să ne aventurăm prin bălţi şi noroi. Aşadar, nu ne-a rămas decât să împingem de biciclete pe plajă pentru a ajunge la civilizaţie, iar un bun reper de urmărit pentru întregul traseu au fost stâlpii cu electricitate din jurul drumului.
Sunt recunoscătoare că nu am făcut nicio pană, dar am avut benzi pentru protecţia camerelor deoarece în zona aceasta se găsesc numeroşi ciulini (colţii babei) care pot deveni duşmanii roţilor de bicicletă.
Puteam observa încă de la intrarea pe plajă farul de la Gura Portiţei, însă muream de nerăbdare să ajung mai repede şi simţeam ce ne îndreptăm tot mai încet, dar măcar pe malul mării ne puteam răcori. La un moment am reuşit să disting corturile cu oameni veseli şi liniştiţi şi am realizat că în sfârşit am intrat în paradisul albastru.
După ce am aruncat un ochi în jurul staţiunii, am făcut popas şi am dormit în iarbă la umbră aproape de un ponton de lemn. Seara am luat masa la restaurant şi deşi am constatat că preţurile sunt puţin piperate, după o cursă lungă a meritat pentru că porţiile de mâncare au fost mari şi gustoase.
Am decis să înnoptăm acolo, dar cortul rămăsese la Vadu, iar de căsuţe nu ne puteam apropia având în vedere că am plecat la drum nepregătiţi. Este bine de ştiut că preţurile în plin sezon cresc, dar nu-s de neatins (pentru unii)- puteţi verifica aici. Aşadar, ne-am împrietenit cu paznicul de pe plajă care ne-a oferit două şezlonguri pe care le-am pus mai la adăpost şi am dormit sub cerul liber alături de biciclete. Farmecul lunilor de vară!
Am plecat două persoane cu energie şi chef de aventură şi ne-am întors stoarse precum două lămâi, am fost fugăriţi de câini, iar ţânţarii înfometaţi ne-au ţinut companie tot drumul. În total sunt în jur de 60 km dus-întors, iar pentru începători poate fi considerată o întreagă aventură. Traseul este destul de uşor de parcurs deoarece nu există diferenţe de nivel, însă începutul lunii august poate fi extrem de călduros, iar temperaturile ridicate, drumul atins de nisip şi ţânţarii pot da bătăi de cap. Merită să ajungi aici doar pentru un simplu traseu de bicicletă, doar că locul e absolut minunat şi o şedere de un weekend e perfectă pentru încărcarea bateriilor.
Am decis să pornim înapoi la drum pe la 5:30 dimineaţa pentru a prinde răcoare, am ales să facem dreapta spre Grindul Lupilor, însă drumul era inundat, aşa că ne-am întors pe unde am venit.
Mi-am spus că nu voi mai repeta această aventură, dar povestind mi s-a făcut dor şi aş dori să retrăiesc experienţa negreşit.
